Articulațiile mobile

Cea mai mobila articulatie a tarsului. Bine ați venit la Scribd!

O categorie aparte a sindesmozelor sunt suturile care există între oasele craniului și care, sub raport structural, sunt formate din țesut conjunctiv generator de os și transformate, ca urmare a osteogenezeiîn os, astfel încât practic ele dispar ca entitate constituțională. De asemenea, tot sindesmoze sunt implantările dinților în maxilar gomphosisîn care dintele e unit elastic cu osul prin țesut conjunctiv.

Sincondroze sunt joncțiunile în care legătura între oase se face prin cartilaj hialin sau fibros. Exemplu de cartilaj hialin întâlnim între diafiză și epifiză cartilaje de conjugareîn timpul procesului de creștere; fibrocartilaj găsim în amfiartroze, precum la nivelul simfizei pubiene sau între corpurile vertebrale.

Articulatii

Sinostozele, realizate prin țesut osos, precum între ilionischion și pubisce formează coxalul sunt puține în tinerețe, însă numărul lor crește considerabil cu vârsta, când țesutul conjunctiv sau cartilaginos dintre capetele unor oase este înlocuit prin țesut osos.

Drept pildă servește concreșterea vertebrelor sacrale, sudarea oaselor craniului sau a celor două părți ale mandibuleietc. Aici mobilitatea lipsește. Legăturile întrerupte — diartrozele Legăturile întrerupte — diartrozele sau articulațiile adevărate, care permit mișcări variate datorită discontinuității lor, au în constituție o capsulă articulară, o cavitate, ligamente, membrană sinovială, lichid sinovial, cartilaje articulare la nivelul suprafețelor osoase și alte elemente, specifice unora dintre diartroze, precum meniscuriburse sinoviale, burelete cartilaginoase marginale etc.

Suprafețele articulare sunt în general acoperite de cartilaj hialin strâns legat de os, cu o suprafață externă netedă, având o grosime variabilă și un sistem de nutriție legat de lichidul sinovial și de procesul de difuziune din capilarele membranei sinoviale.

Capsula articulară, rigidă sau laxă, este legată de suprafețele articulare în vecinătatea cartilajului.

Rolul fibrocartilajului este de a uni puternic oasele intre ele permitand deplasari minime simfiza pubiana, articulatia dintre corpurile vertebreloR. Alcatuirea unei articulatii sinoviale Sunt articulatiile cele mai mobile,cu membrana sinoviala si lichid sinovial in cavitatea art. Elemente componente : Suprafetele articulare sunt netede, delimitate de santuri- capul humerusului sau al femurului Au margini proeminente – acetabulum Sunt invelite in cartilaj articular hialin, alb, elastic, cu rol de protectie si amortizare in caz de lovituri Are doua suprafete : - una adera la os - una este libera umezita de sinovialA Cu cat presiunea exercitata asupra cartilajului este mai mare cu atat cartilajul este mai gros – membrul inferior. Cartilajele articulare nu prezinta terminatii nervoase sau vase de sange.

Este formată, pe de o parte, dintr-un strat intern, membrana sinovială, care conține fibre colagenice și elastice, vase și nervicu atât mai multe cu cât articulația e mai funcțională putând prezenta plice adipoase sau vasculare interne plicae synoviales sau prelungiri mai mici villi synovialescare secretă în cavitatea articulației un lichid dens — sinovial, ce servește drept unsoare pentru suprafețele articulare, iar pe de altă parte, dintr-o membrană fibroasă externă, conținând numeroase fibre colagenice și elastice.

Prezintă grosimi variabile astfel încât, în zonele mai subțiri, se pot produce evaginații ale sinovialei numite chisturi sinoviale. Cavitatea articulară se numește spațiul îngust, mărginit de suprafețele articulare ale oaselor și capsula articulară. Ea este ermetic închisă și plină cu lichid sinovial, bogat în mucină, cu rol de lubrefiere și de nutriție a cartilajului articular.

Presiunea atmosferică exercitată asupra capsulei, contribuie la întărirea articulației. Contactul strâns dintre suprafețele articulare într-o serie de articulații este condiționat de tonusul sau de contracția activă a musculaturii.

Afară de părțile obligatorii descrise în articulație intră o serie de formațiuni auxiliare.

ARTICULATII

Dintre acestea fac parte ligamentele, bureletele articulare, discurile și meniscurile intraarticulare și oasele sesamoide. Ligamentele reprezintă fascicule sau benzi de țesut fibros rezistent.

Ele sunt situate în peretele sau deasupra capsulei articulare și reprezintă niște îngroșări locale ale stratului ei fibros. Trecând peste articulație și fixându-se de oase, ligamentele întăresc articulația, însă rolul lor principal constă în a mărgini amplitudinea mișcării, a preveni trecerea ei peste anumite limite.

Majoritatea ligamentelor nu sunt elastice, dar sunt foarte rezistente. La unele cea mai mobila articulatie a tarsului, de exemplu articulația genunchiuluiexistă ligamente intraarticulare. Bureletele articulare sunt formate din cartilaj fibros, dispus sub formă de inel pe marginile foselor articulare, a căror suprafață o completează și o măresc. Discurile și meniscurile intraarticulare reprezintă niște lame constituite din țesut conjunctiv cu predominanță de fibre colagene și elemente fibrocartilaginoase, situate de-a curmezișul unor articulații între suprafețele articulare și sudate la margini cu capsula articulară.

Suprafețele meniscurilor repeta forma capetelor articulare ale oaselor, cu care se învecinează din ambele părți.

artroza articulațiilor cotului tratament de 1 grad lichid în medicamentele articulației genunchiului

Discul divide cavitatea articulară în două zone distincte de ex. Discurile și meniscurile au rol de congruență. Bursele și tecile sinoviale sunt spații mai mari sau mai mici cu pereți tapetați de sinovială, care pot avea cea mai mobila articulatie a tarsului cu cavitatea articulară contribuind la mărirea ei și constituie puncte de rezistență scăzută ale articulației.

Oasele sesamoide sunt mici, de formă ovală, și se află în apropierea unor articulații. Unele din aceste oase se află în grosul capsulei articulare și, mărind suprafața fosei articulare, se unesc cu capul articular de exemplu, în articulația degetului mare al labei piciorului ; altele sunt adâncite în tendoanele mușchilor ce trec pe deasupra articulației. Oasele sesamoide sunt de asemenea formațiuni auxiliare ale mușchilor.

Ele și-au căpătat denumirea, deoarece seamănă întrucâtva cu semințele de susan. Clasificarea diartrozelor Diartrozele se clasifică după mai multe criterii: după numărul de axe de mișcare cu una, două sau mai multe axe ; după gradele de limitare ce indică mobilitatea celor două suprafețe articulare, una față de cealaltă; după numărul de suprafețe articulare; articulații simple, cu două suprafețe articulare; articulații compuse, care au mai multe suprafețe în aceeași capsulă de ex.

Articulatia temporo mandibulara adica articulatia gurii si implicatii in stomatologie

Pentru a stabili amplitudinea mișcării unei articulații este necesar de a măsura unghiul de deplasare existent între poziția de pornire a mișcării și poziția de deplasare extremă pentru fiecare ax de mișcare goneometria clinică. Diartrozele se pot sinostoza ca urmare a unei anchiloze osoase, consecință a unui proces patologic. Astfel, cartilajul articular poate să-și diminueze vascularizația, apărând apoi anchiloza osoasă odată cu existența unui proces patologic sau cu progresiunea în vârstă; de asemenea pot să se producă excrescențe la marginile cartilajului articular, ce apoi se osifică și limitează mișcările.

Totodată încărcările excesive în perioada de creștere au efecte similare negative îndeosebi asupra vascularizației cartilajului articular, conducând la procese de sinostoză. Hemiartrozele Hemiartrozele sau semiarticulațiile sunt o categorie de articulații situate între sinartroze și diartroze, având caractere comune ambelor forme articulare.

detectarea bolilor articulare flexumgel deutschland

Ele prezintă o schiță de cavitate între oasele articulare, cartilaje de legătură și ligamente foarte puternice, care trec de pe un os pe celălalt, sărind peste cartilaje. Au mobilitate redusă. În organism hemiartrozele sunt cea mai mobila articulatie a tarsului pubiană, simfiza manubriului sternal, simfizele intervertebrale. Articulațiile din organism Articulațiile sub raport topografic, pot fi clasificate în articulații ale oaselor trunchiuluicapului și membrelor. Articulațiile oaselor trunchiului Articulațiile între vertebre Legătura între corpurile vertebrelor de la vertebra II cervicală până la sacru se realizează cu ajutorul discurilor sau fibrocartilajelor intervertebrale.

Articulațiile mobile

Fiecare din ele constă dintr-un inel fibros de fascicule dense de țesut conjunctiv, care se întrețes, situate în jurul unui nucleu gelatinos elastic — rudimentul coardei dorsale, cu rol de amortizare. Ruperea zonei periferice ligamentare și ieșirea nucleului pulpos cu comprimarea consecutivă a rădăcinilor nervoase și apariția nevralgiilor constituie afecțiunea numită hernie de disc.

Discurile intervertebrale sunt sudate cu plăcile de cartilaj hialinic, care acoperă suprafețele superioare și inferioare ale corpurilor vertebrelor, între care apare o semiarticulație specifică. Discurile constituie cel puțin un sfert din lungimea totală a porțiunii presacrale; ele sunt deosebit de groase în porțiunea lombară.

traduire de

O asemenea articulare a vertebrelor slăbește, atenuiază loviturile și tot odată face coloana vertebrală mai mlădioasă; Între apofizele articulare ale tuturor vertebrelor sunt articulații adevărate, deși puțin mobile. În porțiunea cervicală și toracică ele fac parte din categoria articulațiilor plane, iar în cea lombară — din categoria articulațiilor cilindrice. De-a lungul suprafeței anterioare a corpului tuturor vertebrelor, începând cu occipitalul și atlasul, se află ligamentul vertebral longitudinal anterior, iar pe suprafața posterioară a corpului vertebrelor, în interiorul canalului rahidian, - ligamentul vertebral longitudinal posterior.

Vertebrele vecine sunt unite prin ligamente intertransversale, interspinoase și interarculare, sau ligamente galbene. Elasticitatea considerabilă a acestora ușurează munca mușchilor erectori ai trunchiului. Ligamentul supraspinos se întinde pe deasupra apofizelor spinoase, trecând pe gât în ligamentul nucal lat, care se fixează de osul occipital.

În porțiunea sacrală și cea coccigiană vertebrele sunt unite cu ajutorul sinostozelor în oase compuse — sacrul și coccisul. Articulațiile atlantooccipitale se află între condilii occipitali și fețele articulare superioare ale atlasului, fac parte din categoria articulațiilor elipsoide condiloide biaxiale și dă posibilitate de a înclina capul la dreapta și la stânga, înainte și înapoi.

Cu a doua vertebră cervicală atlasul este articulat prin două muștar articular articulationes atlantoaxiales. Una din ele — articulatio atlantoaxialis lateralis, pereche — este formată din suprafețele articulare inferioare ale atlasului și cele superioare ale epistrofeului. Altă articulație — articulatio atlantoaxialis mediana, nepereche — este formată de apofiza odontoidă a epistrofeului și arcul anterior al atlasului, care sunt strâns unite datorită ligamentului cruciform.

Articulația apofizei odontoide face parte din categoria articulațiilor uniaxiale cilindrice, cu ax vertical de rotire. În această articulație au loc mișcările de rotire a capului împreună cu atlasul la dreapta și la stânga.

inflamația periostului articulației cotului artroza genunchiului 0 grad

Articulațiile sacrului cu coccisul. Unirea sacrului cu coccisul, are loc prin intermediul cartilajului intervertebral, înăuntru căruia se găsește frecvent o cavitate nu prea mare, fapt ce contribuie la deplasarea coccisului înapoi în timpul actului de naștere.

Pe fața anterioară a sacrului, de la fața pelviană până la vârful coccisului se întinde lig. Posterior se află două ligamente, dintre care primul, lig. Aceste ligamente corespund ligg. Articulațiile toracelui. Sunt reprezentate prin articulațiile coastelor cu vertebrele și legăturile cartilagelor costale cu sternul. Articulațiile costovertebrale includ articulațiile capului costal și articulațiile costotransversare. Articulațiile capului costal sunt diartrose planiforme, ce se realizează între capul coastelor și corpul vertebrelor toracice, fiecare coastă articulându-se cu corpul a două vertebre vecine fac excepție coastele I, XI și XII care vin în contact numai cu vertebra corespunzătoare.

Capsula lor articulară e subțire, se prinde pe marginile suprafețelor articulare, având ca ligamente: Ligamentul radiar care se răsfiră în evantai de la capul coastei la cele două vertebre toracice cu care se articulează. Ligamentul intraarticular care leagă creasta capului costal cu discul intervertebral, împărțind cavitatea articulară în două compartimente. Articulațiile costotransversare sunt diartrose planiforme realizate între tuberculul costal și fațeta articulară de pe apofizele transverse ale vertebrelor toracice.

Capsula lor articulară e slabă, este întărită de: Ligamentum costotransversarium superius et laterale ce se întind între colul costal, respectiv apofiza transversală și arcul vertebrei supraiacente. Ligamentum costotransversarium unește colul coastei cu apofiza transversă a vertebrei respective. Articulațiile sternocostale. Reprezintă diartroze, realizate între incizurile costale ale sternului și extremitatea anterioară a cartilajelor primelor 7 coaste.

Exceptând prima, fiecare articulație prezintă două legături sinoviale rudimentare, având ca ligamente: Ligamentul intraarticular care împarte cavitatea articulară în două compartimente; ligamentul sternocostal radiat așternut în formă de evantai pe fața anterioară a sternului.

Între cartilajele coastelor VII-IX legătura se realizează prin articulații fixe sau semimobile articulationes interchondralescare permit mici alunecări cu ocazia mișcărilor respiratorii. Între corpul și manubriul sternului, respectiv între corpul acestuia și apendicele xifoid se intercalează câte o sincondroză, întărită de periostul sternului.

Coloana vertebrală în secțiuni Coloana vertebrală Cea mai mobila articulatie a tarsului vertebrelor de la vertebra II cervicală până la sacru cu ajutorul discurilor intervertebrale, articulațiilor pereche și ligamentelor transformă coloana într-un pivot elastic, care îngăduie mișcări separate sau combinate în jurul axelor: frontal, sagital și vertical flexie și extensie, înclinări laterale, răsuciri și mișcări arcuitoare la sărituri.

Mișcările neânsemnate dintre diferite vertebre, sumându-se, asigură coloanei vertebrale o mobilitate considerabilă. Ce-a mai puțin mobilă este regiunea toracică, datorită prezenței coastelor, poziției oblice a apofizelor spinoase și faptului că discurile intervertebrale sunt subțiri.

Suprafața articulară a talusului[ modificare modificare sursă ] Suprafața articulară a talusului, este sferoidă și împărțită în 4 fețișoare articulare separate prin proeminențe netede, una pe capul talusului fața articulară naviculară și celelalte trei pe fața inferioară a talusului fața articulară a ligamentului calcaneonavicular plantar, fața articulară calcaneană anterioară și fața articulară calcaneană mijlocie. Fața articulară naviculară, situată anterior pe capul talusului, este ovalară și convexă; ea corespunde cu fața posterioară a osului navicular.

Două din ele sunt bombate înainte — lordoza cervicală și cea lombară, iar două — înapoi — cifoza toracică cea mai mobila articulatie a tarsului cea sacrococcygiană. Cifozele și lordozele se echilibrează reciproc, asigurând o direcție verticală generală a axului lung al întregii coloane vertebrale.

Curburile sunt condiționate de forța de greutate, tonusul mușchilor și diferența dintre grosimea părților anterioară și posterioară ale discurilor intervertebrale. Curburile reprezintă particularități specifice ale coloanei vertebrale a omului, legate de poziția verticală a corpului.

La nou-născut coloana vertebrală este aproape dreaptă și curburile ei, caracteristice adultului, sunt slab exprimate. Mai târziu, când copilul începe să șadă, iar apoi să stea în picioare și să umble, apar cifoza toracică, lordoza lombară și cifoza sacrococcigiană care însă se formează definitiv cam la 15 ani. Deformarea laterală a coloanei vertebrale — scolioza, care deseori se observă la școlari, este legată de particularitățile de vârstă ale corpurilor vertebrelor și ale discurilor intervertebrale; ea se dezvoltă în cazul nerespectării normelor igienice înălțimea băncilor nu corespunde staturii, clasa este prost sau neuniform luminată, ignorarea particularităților vizuale și auditive individuale ale elevilor etc.

Scolioza se corigează cu ajutorul gimnasticii însă, firește, e mai bine să prevenim apariția ei. Deseori, paralel cu aceasta, apare o mare curbură a regiunii toracice — cocoașa bătrâneței. Mișcările coloanei vertebrale sunt posibile în jurul unui ax transversal pentru mișcările de flexie și extensieîn jurul unui ax sagital pentru înclinația lateralăîn jurul unui ax vertical ce trece prin centrul discului intervertebral pentru mișcările de rotație sau torsiune.

Toracele în ansamblu Cutia toracică servește drept bază osoasă pentru peretele cavității toracelui și participă la apărarea unor organe importante — inima, plămânii, ficatul. Prezența cartilagelor costale face cutia toracică elastică. Ea este de asemenea un loc de inserție pentru mușchii respiratorii și mușchii membrelor superioare. Forma exacerbarea artrozei gleznei toracice poate fi comparată cu un con, al cărui vârf este tăiat, iar baza oblic tăiată este orientată în jos.

Dimensiunea ei sagitală este mai mică decât cea transversală; în secțiune orizontală ea are formă de mugure.

  • Articulațiile mobile - juniorswim.ro
  • Plante medicinale pentru ameliorarea durerilor articulare

O asemenea formă este cea mai mobila articulatie a tarsului numai omului și a apărut în legătură cu transformarea membrelor superioare în organ de apucat, iar apoi în organ al muncii. La majoritatea animalelor cutia toracică este turtită lateral. La nou-născut se păstrează asemănarea cu această formă filogenetică primară.

Chiar și la elevii claselor inferioare se mai observă foarte deslușit rotunjimea mai pronunțată a cutiei toracice și înclinarea mai mică a coastelor decât la adulți. Aceasta este una din cauzele, datorită căreia copiii respiră mai puțin adânc, însă mai des. Copiii cu sistemul muscular nedezvoltat și cu plămânii slabi au cutia toracică mai plată, care pare a fi în stare de compresie.

Pentru asemenea copii au mare importanță exercițiile fizice speciale.

este posibil să încălziți articulația cu inflamație tratament comun Kostanay

La adulți forma cutiei toracice este supusă unor variații individuale, care depind în mare măsură de felul de viață și dezvoltarea fizică. Deseori la femei ea este mai scurtă și mai rotunjită decât la bărbați. La bătrâni din cauza curburii regiunii toracice a coloanei vertebrale, cutia toracică se scurtează și se lasă în jos, curbura coastelor se reduce și ele se deplasează înainte, dimensiunea antero-posterioară se mărește din nou, iar cea transversală — se micșorează.

Articulația talocalcaneonaviculară

Articulațiile capului Sincondrozele craniului Acestea corespund lamelor de țesut cartilaginos, care sudează inițial piesele osoase ale bazei craniului. Dintre sincondrozele constante, menționăm: sfenooccipitală, sfenopietroasă, petrooccipitală, intraoccipitală posterioară, intraoccipitală anterioară situată anterior de gaura mare a cea mai mobila articulatie a tarsului occipital și intrasfenoidală, aflată între presfenoid corp, aripile mici și postsfenoid articulație și călcâie doare mari și apofizele pterigoidiene ce se obliterează după naștere.

Articulația temporomandibulară - este o articulație dublă, de tip condilian, cu un compartiment etaj supradiscal superior, disco-temporal și unul infradiscal inferior, condilo-discalavând două sinoviale separate. În fond se poate vorbi despre patru articulații care funcționează coordonat și sincron.

Articulația temporomandibulară este singura articulație mobilă a craniului. Suprafețele articulare sunt: capul mandibulei, cavitatea glenoidală fossa mandibularis și tuberculul articular de pe osul temporal. Între cele două suprafețe articulare se întrerupe un menisc intraarticular format din țesut fibrocartilaginos. Capsula articulară este foarte laxă.